apogeu

Faţa ta e planşa mea de darts. Apari în bătăi scurte, sacadate şi caşti gura la mine. Apari şi dispari cu viteza unei bătăi de aripi. Arunc cu sute de săgeţi şerpuite în faţa ta şi se înfig ca tocul cui în asfaltul de august. Obrajii ţi se umflă, scuipi nişte litere , după care ţi-i sugi înapoi într-o secundă. Printr-o nouă clipire de ochi văd alt film. Te văd pe tine avînd faţa modelată din lut şi din pungi gri. Mă văd pe mine aruncînd săgeţi în tine. Mă văd vomitînd săgeţi. Îmi văd corpul topindu-se, făcînd cute de miere şi cocă. După care văd o săgeată pe podea picurînd albastru de metil.
Văd o coală de bloc de desen luminînd incandescent. Face valuri-valuri iar eu o prind pe-un perete cu pioneze. Mobila trozneşte din toţi rărunchii, în timp ce eu ma adăpostesc lîngă singura sursă de lumină din casă. Pereţii camerei se rotunjesc uşor, gemînd şi făcînd amor. Deodată lumina începe să pîlpîie, pînă ce se stinge. Prin întuneric pipăi forme neatinse. Ating hertzi, cearceafuri de mătase, pielea ta din interiorul coapsei. În timp ce stăteam în genunchi, un fir gros de fum mi se înfige prin ceafa şi prin coloană. După care mă învaluie şi îmi pătrunde în corp pe nas şi prin colţul gurii. Pleoapa-mi închide şi lumina lunii. Zeci de mîini pastrează ritmul muzicii bătîndu-mi electronic pe tot corpul. Îmi consum doza de unde de plăcere .
Un cor bisericesc crapă întunericul în două bucăţi. Voci sublime ma încadrează în spirale de beatitudine. Acum îţi ating dragostea.

descoperindu-te

Am venit pînă aici ca să văd ce-i cu tine. Ţi-am urcat pe gît înfigîndu-mă cu unghiile, lăsîndu-ţi umerii dezgoliţi de prezenţa mea. Cînd ţi-am ajuns pe buze, am dormit seri întregi ca un prunc. De aici, de aproape, pari neasfaltat. Pori micuţi şi firicele de păr excitate îmi îngreunează mersul. Cînd te străbat, mă simt ca şi cum aş merge printr-un lan de grîu, ca şi cum m-aş lăsa purtată de curenţii unui ocean, ca şi cum m-aş tolăni pe pături de carne, piele şi minciuni aşezate straturi, straturi.
Cîteodată, cînd mă întind pe obrajii tăi, arunci cu bulgări de lacrimi în mine. Dar nu reuşesc decît să mă purifice. Apa mă şterge de păcate. Îmi şterge mizeria durerii, a focului, a speranţei de pe piele.De ce a speranţei? Eşti un prost dacă speri. De ce speri? Speranţele sunt pentru visătorii nerealizaţi.
Acum mă tîrăsc tot mai sus, sperînd să-ţi întîlnesc privirea purtătoare de raze.Mă prind cu mîinile murdare de genele tale imense. Pleoapa îţi tresare, iar un punct alb, uşor inflamat, apare în golul lăsat de rădăcina unei gene. Mă aşez pe spate şi-ţi mîngîi geana. De 13 ori de mi-aş pune pe ea mîinile una deasupra celeilalte şi tot nu s-ar termina. Deodată, în colţul ochiului se întregeşte o sferă udă, incoloră şi sărată. Mă reped înspre ea şi o sorb pe toată.Mă mînjesc pe nas, pe frunte, pe gît. Mă umflu iar cu speranţe proaste.
Venele mi s-au răscopt, iar pieliţa-mi de muritor abia le mai ţine captive. Cu degetele lungi şi subţiri asemenea unor paie cotrobai prin evantaiul genelor tale. Încerc să-ţi întredeschid pleoapele, dar tu le strîngi ca pe o menghină lugubră. Încep să urlu, mă zbat, strîng forţă cu mintea, şi îţi crăp pleoapele de la mijloc. O gelatină întarită pictată-n negru şi maro se iveşte. Mă-ncurc în pînze de păianjeni ţesute din iţe suflate cu praf de sînge.
Îţi trec rapid mîna microscopică prin faţa pupilei. Stînga-dreapta. Dreapta-stînga. Nimic.
-Hai, dă-mi un milimetru, priveşte-mă!
Pentru cîteva secunde, m-am gîndit să mă mut în pupila ta. Să paşesc în întunericul rotund. Şi să stau acolo chircită, ca un embrion format anapoda într-o mamă surogat.
Îţi sărut cristalinul. Ai zeci de urme de buze pe ochi. Şi multe amprente de mîini dornice şi iertătoare.
Tu, teren obscur, vorbeşti limba deşertăciunii!