Un greier. Unul singur. Uneori albastru, uneori străveziu, uneori roșu. Stătea pe un șevalet acoperit de eșarfe. Bineînțeles că și-n viața greierului, existau frânturi din material maleabil numite generic „zile”. O zi pe șevalet nu era ca cealaltă zi pe șevalet, doar pentru faptul că era o altă zi. Printre zilele care se scurgeau sfios, diferit numerotate, erau acele zile numite generic „speciale”. În acele zile „speciale”, greierul cobora de pe șevalet și-și vâra picioarele-n oja moțăindă de pe noptieră. Erau milioane de culori îngrămădite-n câteva fire numite generic „picioare”. Cu timpul, zilele „speciale” deveneau zile diferit numerotate, iar pașii prin covor, pe scara blocului, pe străzi, prin scorburi și astre, deveneau o necesitate.
Erau miliarde de puncte colorate prin oraș. Păreau urmele unui ac sângerând multicolor. Păreau fără noimă, netrasate, însă faceau din purici înțepător mirositori constelația unei vieți. Cu-o mână întrupată-ntr-o rază de soare, țin creta măiastră ce-mi dă ascultare. Din punct până-n punct cu fior o ghidez, că-i fraged scenariul ce îl asamblez.
Prin covor, prin scări, pe astre și prin scorburi, dihănii felurite, care de care mai încovoiate, săreau în calea greierului și-l înghițeau. În stomacul lor, greierul desena cu ojă pe interiorul pereților de gumă. Și-i gâdila frântura de vietate, de-l vomitau dihăniile în buchetele de iarbă de la marginea grădinilor.
Întors pe șevaletul cu multe eșarfe, greierul stătea. Uneori, i se făcea dor de dihănii, de verdeață, de asfalt și de cretă, dar se mulțumea gândindu-se că-și poate înmuia picioarele-n ojă moțăindă de pe noptieră.
