yo soy ávido como una flor carnívora

Băltește siropul. Se leagănă cîntecele. Colcăie florile. Adorm degetele. Se zbat pleoapele. Mănînca speranțele. Se-afundă unghiile. Tresar firele. Păcălesc sfîrcurile. Trișează anii. Se schimbă bucuriile. Înșeală micșunelele. Se topesc firele. Dispar lumînările. Dansează atomii. Mint verile. Iubesc copacii. Îmbată ceaiurile. Mișună literele. Otrăvesc trotuarele. Zîmbesc leagănele. Facinează nopțile. Se sparg farfuriile. Îngheață hainele. Pleacă pietrele. Se zgăiesc oglinzile. Zgîrie mărgăritarul. Se excită cosmosul. Plîng unii. Rîd alții. Ghicesc lenjeriile. Mîzgălesc ramele. Se lungesc nasturii. Cîntă semafoarele. Adorm urechile. Beau mesele. Înghit tablourile. Dansează cărțile. Blesteamă ura. Zvîcnesc căzile. Pîlpîie mările. Întîrzie picioarele. Se înalță pîinile. Înving liniile. Se-mbată copiii. Se lungesc acele. Pleznesc insomniile. Tresar iasomiile. Cred apele. Se-nfruptă penele.

cel mai mare divizor comun

Nu mă întrebasem niciodată cum este să dormi cu un flamingo roz în brațe. Nu mă întrebasem, deci nu voiam să aflu. Nici nu mă gîndeam să aflu. Însă, am aflat într-o seară extrem de lungă, taman cînd eu căutam un băiat pe nume Somn, cum este să dormi cu un flamingo în brațe. Stăteam în pat de mai mult de 3 ore, zbătînd din pleoape, încercînd să mă contopesc cu Somn, cînd am simțit o prezență încolăcită în brațele mele. Deschid ochii, iar în față mi se coase un cioc de flamingo, dintr-o cută de pilotă. “Ah, ce bine că e un flamingo, n-am de ce să mă sperii. Un flamingo n-are cum să-mi facă rău!”, mi-am zis, mulțumind în gînd subconștientului meu că n-a mai creat cine știe ce dihănii.

Abia ce mă încălzisem cu aripile noului poposit în camera, cînd aud ceva rostogolindu-se sus pe etajeră. Una dintre jucăriile-mi de pluș se transformase într-un cap de om. Un cap de om dintr-un material spongios, dar greu, negru, însă bine conturat în întunericul camerei. Un cap de om se rostogolește pe etajeră. Prea puțin normal, ar spune unii. Nefolositor, aș spune eu. Și-atîta mi-a trebuit, să vad capul de pe etajeră. Au urmat sute de fețe 2D, ce rulau repetitiv pe o peliculă luminată disco, printre care treceam, care mă invadau,ma priveau obsesiv, și ce se hrăneau cu grame de intimitate. Nu reușeam să-l găsesc pe Somn, iar privirile capetelor de carton, și muzica ce le însoțea întoarcerea mecanică, îmi scuturau de pleoape, dăruindu-le voință proprie. O voință cu mîini puternice, dure, ce-mi trăgea după ea arcada, fruntea și concentrarea.

Este clar. În tot acest întuneric de 5 metri pătrați nu sunt singură. Am în brațe un flamingo. Pe etajeră se rostogolește un cap singuratic. Lîngă șevalet e anonimul numărul 1. Pe colțul mesei stă, bălăngănind din picioare, anonimul numărul 2. În scaun se învîrte anonimul numărul 3. Și tot așa, cîte locuri de stat, atîtea suflete de agățat. Cîte obiceiuri, atîtea răzvrătiri. Cîte dorințe am în comun cu toate prezențele din camera mea. Cîte temeri. “Dar de ce ne-au aruncat pe toți aici, la mine în cameră?”, m-am întrebat. Răspunsul a căzut direct din tavan în organul care “crede că” și “știe sigur că”: “Da, exact!!! În cameră am fost aruncați mulți, toți laolaltă, însă fiecare cu gaura lui neagră.” Și, de atunci, așa trăim. Uneori ne mai punem întrebări. Dar, în mare parte, doar trăim.