Întunecare și sateliți în pas de moarte. În ceas de moarte și de busuioc. Busuioc strivit sub cărămizi umede și roșcate. Cu ploaie și salivă, cu grabă și neanturi. Iubește-mă cu cald și uită-mi pielea-n vatră. Deschide un pios creștin în noapte, promite-i carne-n șoapte, promite-i vânătăi, și răni calzi și bujori. În negrul tău bătut de ape, apăs în puncte antrenate, cu vârf de ac în piele, te-agăț pe veci în chelicere.
Nu te-am mai văzut pe-aici, cu oamenii tăi prinși în găici, în găici grămâdă, în coapse și-n privirea ta, în-amestec roșu stors de ea. Și cum îi ții pe toți acolo, vezi insule unde-n grumaz îngheți, iei totu-n sens cu zero, și cu un scrîșnet te îmbeți.
Implică-mă și dă-mi lapte din căușul palmei tale, îmi place. Uite, vezi cum închid ochii? Implică-mă în gânduri, în gânduri și-n pereți, dă-mi trilurile mortale și sfârcuri în scaieți. Urlă, da, urlă cât poftești, la mine-n grotă e loc să te lovești, cu sapa și urechea, îți vei uda perechea.
Nu știu despre ce vorbesc. Îmi place de tine, mă atingi prin mine, mă lingi sub luna plină, c-un deget rădăcină. Te vreau să stai, să dormi sub pat pe un covor de mercur, să stai tolănit, până când eu cobor trezită cu sângele-n clipit. Și-ți curge pe gură, ne curge pe nas, pictură matură, în pași de enfant. O să bag mâna după tine, și-o să tot sap până în gât, să vin mișcându-mă divină, plecând în pași de rigips mut.
Te-aștept la perete, peretele plângerii, al zoaielor de ploi, cu limfă și licori, peretele mâinilor, al porilor goi, peretele limbilor rupte de pofte, peretele tămăduirii decadente, al zoaielor îndrăgostite.E bine aici, mizerie cu soare, prin măduvă pătrunzătoare, un simplu om găsit pe stradă, deci cel mai bun pierdut vreodată.
Direct în păcat adânc.
Și lance-n rouă,
Greșit-au strada
Căinței nouă,
Cu pierzători de mese
și șahuri și metrese.
Mă duc să mă afund.
Înțepenită de câteva săptămâni în pământul jilav, îmi răsfir degetele prin singurele fire de iarbă ce și-au croit cale prin sterpăciunea scoarței. Zoioase și fine, ele scot sunete subțiri de viori stropite cu mir.
O linie fină, despărțitoare de lumi, secțiune longitudinală prin trup, îmi separă coloana de inimă, un mușchi amărât ce bate de nebun într-o cutie de oase. Mă taie de la glezne spre genunchi, trece de coapse, talie și ajunge la sânii zgribuliți, la subțiorii mici, nici umezi, nici ucați, doar reci. Și grumazul mut, un lob căzut și părul răsfirat ațe-ațe-ațe în smoala rece și stătută. Fire nețesălate, ulițe pustii pentru viermi, cărăbuși, ploșnițe și libelule, muște și fluturi.
În esență, stau în axul morții reci, a dragostei uitate, pierdute, neîntâlnite și proaspăt lovite mergând în grabă. Stau în pământul jilav care-mi alină mâinile-ncotoșmănite-n piele de șarpe. Iartă-mă că am venit, voiam doar să văd lângă cine am murit. Lângă cine am murit ultima oară, când eram un vânt de primăvară și parcă zâmbeam mai des. Parcă zâmbeai și tu, doar că-ți țineai buzele într-un fel ciudat, cumva invers, parcă plângeai. Da, cine te vedea spunea clar că plângi, un biet băiat care plânge, uite-l cum stă singur într-un colț și plânge. Stai cuminte, stai liniștit, am venit cu o patură de catifea neagră, o să te acopăr eu să nu te mai vadă nimeni, doar că trebuie să rămân și eu cu tine. Uneori îmi lucesc ochii ca și cum am înviat, nu te speria dorm la picioare și sar la gât doar când mă lovesc de stânca ta din os.
Iartă-mă că am apărut, iartă-mă că te tot strig. Bucură-te, dobitocule, sunt mireasa ta mult așteptată! Mireasa uitată pe cufăr, cu flori de lămâiță în păr, picioarele goale și trup nepângărit, trup uns cu spumă de lapte și păstrat în dantelă albă, cu mâinile împreunate și coastele deschise. Grăbește-te, căci pământul a început să tremure și mie-mi curge praf de mărgăritar din călcâie. Mă usuc, mă sfarm, cred c-am pierdut și-ultimul hram. Vino și tu lângă mine în pământul jilav, te las să dormi pe carne vie. Vino să trăim într-un fior mortuar orgasmic, cu sâni în cuget și mădulare-n suflet. Habar nu ai de când te-aștept.
