i terribly fell in love with a dead man

" Fire runs through my body with the pain of loving you.
Pain runs through my body with the fires of my love for you.
Pain like a boil about to burst my love for you,
Consumed by fire with my love for you,
I remember what you said to me.
I am thinking of your love for me.
I am torn by your love for me.
Pain and more pain.
Where are you going with my love?
I am told you will go from here.
I am told that you will leave me here.
My body is numb with grief.
Remember what I said, my love.
Goodbye, my love, goodbye"

- Told by an anonymous Kwakutl Indian of southern Alaska.

haide

Întunecare și sateliți în pas de moarte. În ceas de moarte și de busuioc. Busuioc strivit sub cărămizi umede și roșcate. Cu ploaie și salivă, cu grabă și neanturi. Iubește-mă cu cald și uită-mi pielea-n vatră. Deschide un pios creștin în noapte, promite-i carne-n șoapte, promite-i vânătăi, și răni calzi și bujori. În negrul tău bătut de ape, apăs în puncte antrenate, cu vârf de ac în piele, te-agăț pe veci în chelicere.

Nu te-am mai văzut pe-aici, cu oamenii tăi prinși în găici, în găici grămâdă, în coapse și-n privirea ta, în-amestec roșu stors de ea. Și cum îi ții pe toți acolo, vezi insule unde-n grumaz îngheți, iei totu-n sens cu zero, și cu un scrîșnet te îmbeți.

Implică-mă și dă-mi lapte din căușul palmei tale, îmi place. Uite, vezi cum închid ochii? Implică-mă în gânduri, în gânduri și-n pereți, dă-mi trilurile mortale și sfârcuri în scaieți. Urlă, da, urlă cât poftești, la mine-n grotă e loc să te lovești, cu sapa și urechea, îți vei uda perechea.

Nu știu despre ce vorbesc. Îmi place de tine, mă atingi prin mine, mă lingi sub luna plină, c-un deget rădăcină. Te vreau să stai, să dormi sub pat pe un covor de mercur, să stai tolănit, până când eu cobor trezită cu sângele-n clipit. Și-ți curge pe gură, ne curge pe nas, pictură matură, în pași de enfant. O să bag mâna după tine, și-o să tot sap până în gât, să vin mișcându-mă divină, plecând în pași de rigips mut.

Te-aștept la perete, peretele plângerii, al zoaielor de ploi, cu limfă și licori, peretele mâinilor, al porilor goi, peretele limbilor rupte de pofte, peretele tămăduirii decadente, al zoaielor îndrăgostite.E bine aici, mizerie cu soare, prin măduvă pătrunzătoare, un simplu om găsit pe stradă, deci cel mai bun pierdut vreodată.

Direct în păcat adânc.

Și lance-n rouă,

Greșit-au strada

Căinței nouă,

Cu pierzători de mese

și șahuri și metrese.

Mă duc să mă afund.

Înțepenită de câteva săptămâni în pământul jilav, îmi răsfir degetele prin singurele fire de iarbă ce și-au croit cale prin sterpăciunea scoarței. Zoioase și fine, ele scot sunete subțiri de viori stropite cu mir.

O linie fină, despărțitoare de lumi, secțiune longitudinală prin trup, îmi separă coloana de inimă, un mușchi amărât ce bate de nebun într-o cutie de oase. Mă taie de la glezne spre genunchi, trece de coapse, talie și ajunge la sânii zgribuliți, la subțiorii mici, nici umezi, nici ucați, doar reci. Și grumazul mut, un lob căzut și părul răsfirat ațe-ațe-ațe în smoala rece și stătută. Fire nețesălate, ulițe pustii pentru viermi, cărăbuși, ploșnițe și libelule, muște și fluturi.

În esență, stau în axul morții reci, a dragostei uitate, pierdute, neîntâlnite și proaspăt lovite mergând în grabă. Stau în pământul jilav care-mi alină mâinile-ncotoșmănite-n piele de șarpe. Iartă-mă că am venit, voiam doar să văd lângă cine am murit. Lângă cine am murit ultima oară, când eram un vânt de primăvară și parcă zâmbeam mai des. Parcă zâmbeai și tu, doar că-ți țineai buzele într-un fel ciudat, cumva invers, parcă plângeai. Da, cine te vedea spunea clar că plângi, un biet băiat care plânge, uite-l cum stă singur într-un colț și plânge. Stai cuminte, stai liniștit, am venit cu o patură de catifea neagră, o să te acopăr eu să nu te mai vadă nimeni, doar că trebuie să rămân și eu cu tine. Uneori îmi lucesc ochii ca și cum am înviat, nu te speria dorm la picioare și sar la gât doar când mă lovesc de stânca ta din os.

Iartă-mă că am apărut, iartă-mă că te tot strig. Bucură-te, dobitocule, sunt mireasa ta mult așteptată! Mireasa uitată pe cufăr, cu flori de lămâiță în păr, picioarele goale și trup nepângărit, trup uns cu spumă de lapte și păstrat în dantelă albă, cu mâinile împreunate și coastele deschise. Grăbește-te, căci pământul a început să tremure și mie-mi curge praf de mărgăritar din călcâie. Mă usuc, mă sfarm, cred c-am pierdut și-ultimul hram. Vino și tu lângă mine în pământul jilav, te las să dormi pe carne vie. Vino să trăim într-un fior mortuar orgasmic, cu sâni în cuget și mădulare-n suflet. Habar nu ai de când te-aștept.

2.0.3.7: un alb-negru purpuriu

Și dacă mâine tu mi-ai spune să mânc pământ, să-l scuip în ger și să aștept pios minune, ei bine, mâine-am să mă plec.

De drag, de dor, de dragoste, de sacrificiu și păcat, purtând pe umeri grele trupuri, aș fi plecat, aș mai fi stat. Și fiindcă nu-i o zi ca ieri și mâine nu mai cred să vie, îți spun cu dinții tremurânzi că lepăd tot, doar pentru tine. Și te iau tot, doar pentru mine, și te ascund și nu-ți greșesc, și te ador ca pe-o minune, în chip profan bisericesc.

Să stai în mine-un veac de soare, să te port oriunde m-aș purta, să-ți curgă lapte de la sâni-mi, să-ți contemplez doar eu gura.

Și dacă mâine tu nu riști, ca și cum mâine-ar exista, eu mă arunc, mă pierd, mă mistui și mă întreb de-ai fost cândva. Și-ai face multe să iei totul și dacă n-ai iubi nimic, nu ți-ar mai rupe pielea-n sute boldurile unui chin.

Eu îți dau tot și merg oriunde și jur, chit de păcătuiesc, că-ți sunt și roabă și descântec, și muză și-ntrupare-n suflet. În alte dimensiuni ai spune, c-așa amor ar merita să dea prăvală mările în munte, spunând: Luați tot, oricum nimic n-ar mai conta.

Și noi, pe plita plăcilor, am tremura de numa’, numa‘, am spune c-am clădit din nou Sodoma și Gomora-ntr-una.

Și dacă mâine nu plecăm, doar pleci tu primul și eu după, poate-mi voi aminti cumva, când voi spăla surtuci pe-o luncă, fost-ai cândva, în alte vieți, un larg ocean și eu o stîncă.

Nu-ți fie teamă, știu c-ai vrea, să scapi acum fugind de lume, s-adormi tăcut și limpede, într-o pădure de mai bine. Cu cântul și cu harpa ta, să predici cum se soarbe liniștea, iar tu să fii chiar zgomotul, norocul, plodul, iertătorul.

Nu-ți fie teamă cap d’enfant, trup de bărbat dormind în pat, căci îți voi pune flori de soc sub perne și fluturi de lumină-n glezne. Și te voi săruta în noapte, Șeherezade-ți voi croi, iar când la orizont va naște ceriul al său plămădit, pleca-voi cu pahare-nalte, să-ți dau căldura ce-am promis.

Și dacă mâine am pleca și am privi doar înainte, mi-aș face pielea un covor și am dormi pe după plinte. Am merge pe un drum curat, cu bumbi apoși și pori de munte, ce îl primesc în chip divin doar cei ce au sorbit cu sete.

Vreasc și vlăstar

Pe crengi stau și mă-ntind a ploaie.

E noapte, noapte, noapte, și-n cap fierb doar visare;

Din clocotita minte, scuip sevă și tutun,

Sperând, mințind, grăindu-mi,

Că sunt pe drumul bun.

Pe piscuri stau și sorb

Un cânt de veșnicie,

Sunt nouri și prăpăd

E tremur și iubire.

Pe-acoperișuri multe, papiote-am aruncat

Ițind idei din ițe

Croind crai și cosițe.

Pe gîtu-ți stau și-n vuiet pleznesc,

În nod răsucit și-n cântec smintit,

În vorbe și brațe, în toate mustesc,

Plăceri și dorințe-n melanj înghițit.

Și dacă pleci, eu mîine mă sting;

Rămîn pe crengi și mă-ntind,

Rămîn în tine, contopind,

Rămîn pe piscuri și sorb,

Rămîn în tine, vlăstar orb.

Un vis cu Maeștri; l-am cunoscut pe Woland

Negarea te apasă pe creștet ca o bască întărită de vreme, îți dă foc patului, scaunelor, cărților, și-ți mistuie mințile. Cu cît accepți mai lesne și nu te împotrivești cursului, cu atît vei depăși piaza rea ma ușor. Cu cît te încăpățînezi mai mult, devii mai viclean, mai avid, mai hain, cu atît căderea ta va fi mai adîncă. Sapă-ți și adormi. Așteaptă ploaia, las-o să astupe, tu doar netezește pămîntul bun cu palmele, pictează-ți capul pieptului și fața, fii pios.

Totul are un sfîrșit, măștile își au perechea în sală, eroii după cortine. Pe bețe se ridică fățarnicul.Nu totul ia forme cunoscute, n-are iz de cocă încercată. Invers, schimbarea de materie și de contur este un lucru des întîlnit; de aceea nu uita esența și învățătura șoptită pe după plintă.

Aparențele sunt mincinoase, au guri spurcate și oglinzi zăngănitoare prinse de lobul urechii. Sunt plăsmuiri arhitecturale, sclipiri lunare pentru ochi și minți obosite. Înfățișarea reală apare sub lumina lunii, în negura purpurie, ca radiografia, rece și atît de diferită încît nu-ți vine a crede că ea este suflul adevărat al unei guri ce-anunța carnavalul.

Coincidențele, clinchetul, visul, premoniția, simbolul, atracția, pasiunea, misterul, poartă poveștile lor în fire argintii; nu le huli, nu le frînge spinarea, nu arunca cu pietre, s-ar putea să lovești un vechi prieten.

Dragostea e numai una, indiferent de liniște sau iluminare, furtuni sau pîrîuri revărsate. E fantoma subacvatică, supraviețuitor legendar, cu mișcări elastice și replici fulgerătoare. Veghe militară, transcendență selenară, vibrato molecular, jertfitor osos.

Sunt numărul 6, cel mediator între cer și pămînt, am mai multe nume, dar nu-mi amintesc niciunul. Contopesc lumea extradivină în cea divină, mă tem cu voi, dar dorm în poieni întunecate și umede, pe colț de munte și poale de cer. Sunt mesager și colaborator, mă jertfesc și mă prefac. Voi rămîne în topitura aceasta de materie pînă cînd focul nu va mai mistui tălpile sau pînă cînd vom învăța să mergem pe cioburi. Sunt numărul 6, cel mediator între cer și pămînt, sunt axul, linia, despărțitorul, limita, cel singur, fără de pereche, dar fără de care s-ar rostogoli, s-ar amesteca, s-ar lovi cap în cap, s-ar sfărîma și ar pieri toate.

Un soi de amor pervers ce flirteaza cu veșnicia . Fericirea în absurd

N-am scris niciodată despre tine, pentru că nu sunt sigură că ai existat.

Prima oară te-am văzut pe strada casei mele. Mergeai într-o floare roșie, citeai o mașină fistic și miroaseai o carte cu coperți negre. Atunci ai vorbit pentru prima oară cu mine. Mi-ai spus că noi suntem făcuți unul pentru celălalt. Te-am mustrat dornic și duios.

Au urmat 3 luni de ore cu lumină întrerupte de clipe cu pleoape trase, în care tu nu ai mai pășit pe străzi bătute de om. Te așteptam la scara blocului, lîngă o tufă de măceș. Te așteptam la ieșirea de la metrou, în timp ce mîncam corcodușe și număram șireturile trecătorilor. Nu reușeam să te văd, dar asta nu mă speria cîtuși de puțin pentru că nu eram convinsă că exiști.

Miroseau grădinile a lapte proaspăt cînd ai trecut pe lîngă mine grăbit, pe-un fericit trotuar din Capitală. M-am întins să te prind de-o mînecă, dar te-ai evaporat cît ai clipi din palme. Cînd am deschis ochii, în mînă îmi rămăsese o ață. Am tresărit, deschizînd larg gura și ochii. Pînă să-mi împac mirarea, un abur înecăcios, aidoma gemului de gutuie în fierbere, mi-a pătruns violent prin gură, nas și pori. Am tușit din răsputeri, scuipînd în palme un colb arămiu. L-am suflat spre văzduh, după care am așteptat să se întoarcă pe trotuarul acela fericit, asupra mea, să-mi cadă pe creștet, pe umeri și pe piept, și să-mi poarte materia. N-a trecut multă vreme și am început să te port după ureche, cufundat în șuvițe vaporoase. Uneori, îți mîngîiam petalele purtătoare de pufi minusculi, te miroseam și mă bucuram de frumusețea ta. Nu-mi foloseai la mare lucru, ba chiar mă deranjai uneori în timp ce-ți înfigeai codița mai abitir, străpungîndu-mi pielea capului cu mici pîrîituri. Era o durere gravă și frumoasă.

Era luna lui Brumar cînd te-am găsit la tine în pat. Ne-am ascuns prin așternuturi pînă ne-am transformat în bulgărași de bumbac. Ți-am pipăit, analizat, mușcat, criticat, ciupit, adorat, pentru totdeauna, conturul gol, stînd răvășită în pat. Mi se părea că te aud bălmăjind ceva, însă eu începusem să-mi pierd auzul. M-ai sărutat brutal, în timp ce țineai pe buze un “nu!”. Mi-ai spus că te duci pînă la baie și îndată ce ai trecut pragul camerei, planșa s-a înclinat,iar ție abia ți se mai zăreau călcîiele atunci cînd am căzut de tot în patul meu. Nu știu unde am stat cîteva luni după aceea, însă știu că nu te-am mai căutat. Nici tu pe mine. Totul curgea normal. Nimeni nu te inventase pentru mine, nimeni nu mă inventase pentru tine.

Pînă cînd Cuptor m-a aruncat pe-o plajă, m-a lăsat să-mi înfig degetele în nisip și mi te-a arătat într-un congelator prăfuit. Am început să salivez privindu-te. Eram într-un slip corai, aveam părul șuvițe, suvițe, șiroindu-mi sărat pe gît, umeri și spate. Stăteam turcește cu fundu-n nisip și te lingeam pofticios. Mi te-ai topit pe mînă, în dungi și zoaie de ciocolată amară și menta. Ai picurat pe nisip, creînd aproape instantaneu grăunțe dulci, găluște cu prune pentru furnici. În seara aia stăteai lîngă un stîlp de lemn zîmbind arogant. Purtai o cămașă în carouri mărunte, cu tonuri de magenta și bleumarin. Erai bronzat, miroseai a sare și abia dacă am schimbat două vorbe. N-ai așteptat-o pe a treia și m-ai tras de mînă, înghesuindu-mă după o rulotă. Mi-ai spus că sunt perfectă și că ai vrea să fiu doar a ta. Pentru totdeauna, cum s-ar zice. Atunci m-ai pierdut în 3 straturi de fericire. Ți-am spus că ești un idiot. Te-am zgîriat.Ți-am spus să nu mai aberezi. Te-am împins. Ți-am spus ca m-ai mințit mai mereu. Dar nu ți-am spus niciodată că am crezut totul.

După care, ai dispărut pentru ultima oară. Eu mă străduiam să nu te mai percep, iar tu nu-mi explicai de ce mă străduiam să nu te mai percep. Te-am căutat în limbi păcătoase, în decadență și brutalitate. Eram un fals, o înșelăciune, plăsmuire, farsă, ironie și hilar.Rupeam scoarța copacilor cu unghiile, zgărmam în pămînt, în șănțulețele formate de alipirea inexacta a pietrelor cubice, îmi desprindeam foiță cu foiță pielea de la ceafă și de pe coate, în speranța că te voi regăsi. Însă tu apăreai doar în serile cînd se cuta cerul a lumină, într-un fulger reflectat în geam.

N-am știut niciodată din ce ești făcut, însă cînd mă uitam în oglindă, mă linișteam. Stăteai acolo, zîmbind și țesînd himere, povestindu-mi despre magneți și poluri opuse. Te sărutam pierdută, lăsînd oglinda pătată cu cercuri aburite.

Acum îmi fumez țigara de noapte, iar miopia-mi pictează tușe luminoase de felinar. Felinarele de pe strada casei mele. Zîmbesc văzînd fericirea în absurd.

Am scris despre tine fiindcă mi-ar plăcea pînă la nebunie să exiști.

.

S_ _ _ _ _ R Ă _ _ AR _ A

Abia ce se retrăgea lin noaptea de pe crengile înzăpezite, cînd cel mic mișuna zîmbind prin casă. Era ziua cînd îi promisesem că mergem la magazin. O însemnase în calendarul din balcon, făcînd o inimă din ciocolată amăruie în jurul ei. Eu eram cu jumătate de corp într-o stea, iar cu cealaltă jumatate sub plapuma cu fulgi mărunți, cînd am simțit că încearcă să mă trezească jucîndu-se cu părul meu. Își prindea genele în buclele grele, încă mirosind a parfum și-a tutun, mă pupa pe nas, și se juca cu degetele mele, făcîndu-le personaje de benzi desenate. Se vînzolea în jurul patului, umflînd cu mînuțele voalul spumos al baldachinului.

- Haide la magazin, te rog frumos, hai să mergem acum, nu mai am răbdare!, îmi șoptea ca prin vis cel mic.

Nu avea niciodată răbdare.

Am coborît cu greu din pat, mai mult în vis decît în hol, după care am spălat săpunul cu miros de ambră și-am murdărit apa din cadă. M-am pudrat, m-am acoperit cu o dantelă plină și mi-am așezat pe cap o cunună de iriși violet și mărgăritar. Cel mic stătea în colțul băii, sprijinindu-se de halatul ce ne ținea în casă de cîteva luni, în timp ce desena o linie întreruptă, ce purta la capete un D și un E.

- Zi-mi o literă!

Am ales un A, nu de alta dar întotdeauna îmi plăcuseră începuturile. Cel mic a zîmbit inocent, dăruindu-mi o gropiță purtătoare de bucurie.

- Mai avem doar 5 litere de ghicit!

- Hai să mergem, sigur le găsim noi în drum spre magazin.

Pășeam amîndoi cu tălpile goale prin zăpadă afînată, iar pe străzi nu era nimeni. Cîte-un cîine de vatelină, ici-colo, înclina capul printre nămeți, urcînd spre cer un abur de curiozitate.Cel mic sufla înspre ei, în timp ce le oferea la schimb un surîs ce se-asemăna c-un clinchet. Alerga înaintea mea, culegînd brațe întregi de zăpadă pe care le arunca voios spre văzduh, după care se prindea cu mînuța de mijlocul unui copac și se învîrteau împreună ca într-un dans transcendent. Împreună lăsam în urmă stoluri de păsări albe, desenate de cele 4 tălpi ce căutau 5 litere și-un magazin.

Odată ajunși la o bifurcație, puiul de om oftă.

- Nu mai ofta, micuțule, o să găsim noi magazinul! Uite, ia tu O-ul de la oftat, pune-l pe una din liniile punctate. A-ul ți l-am mai dat o dată.

- Eu zic să îl păstrăm și pe T. Iar pe F o să le las aici, la răscruce, nu avem nevoie acum de el.Și, poate cine știe, face și el niște fragi. Sau rodii! Îmi plac mult rodiile.

Tot mergînd de mînă pe străduțe încolăcite, am văzut case fără geamuri, grădini cu oglinzi rotunde, pisici cu ochi de chihlimbar,jucării de pluș savurînd ceai cu mere și scorțișoară, oameni fără bijuterii, și fructe zemoase cu razele lor de soare. Sub una dintre tufele de fragi, stătea un băiețel îmbrăcat în catifea albastră. Stătea trîntit pe pîmînt și zîmbea la fiecare frunză și fruct în parte, în timp ce le atingea cu degetele-i lungi, împletite parcă din unt și spumă de lapte. Era cea mai liniștită și înaltă energie pe care o întîlnisem vreodată.

- Nu te supăra, ne poți ajuta și pe noi să găsim Magazinul? Îl căutăm de ceva vreme, și ne-au cam înghețat picioarele. Vrem neapărat să cumpărăm de acolo cuvîntul din desen.

El se ridică ușor, aproape plutind, și se îndreaptă ca o adiere spre noi. Purta cercuri de ape limpezi în privire și ne încălzea gleznele în timp ce ne privea. Se aplecă spre cel mic, îi luă delicat mîna și îi așeză în palma cît o ghindă un R grăsuț din bobițe de rodie. Într-o clipire, băiatul de catifea își scoase de la piept un Ghiocel, și mi-l așeză după ureche, asemena unui ac de păr din cristal. Zăpada se topea în cercuri în jurul nostru, lăsîndu-și pe pămînt haina din apă de izvor.

- Toate lucrurile pierdute se transformă în ghiocei pe care îi vom culege la primăvară, îmi șopti.

Băiatul de sub fragi își aruncă mantia de catifea albastră spre cer, deschizănd brațele într-un arc perfect.

De aici încolo, totul era înfășurat într-o Simplitate licoroasă. Știam clar ce purtăm cu noi: 7 iriși violet, un R din bobițe de rodie, un O și-un D, o dantelă plină, multe bobițe de mărgăritar, un E și-un T, un ghiocel și-un început nou. Desenul era aproape terminat.

L-am ridicat pe cel mic pe brațe, i-am sărutat fruntea, iar lui i-au picurat pleoapele de fericire. Ne-am îmbrățișat ani la rînd, aruncînd liniște și puritate spre văzduh. Din cînd în cînd, adormeam pe desenul ce-i dăduse viață o mînă de bebeluș, și ne trezeam protejați de el, ca într-un pîntec. Acum totul era perfect. Eram în cerc, nu pe margini. . Lanuri și lanuri de flori și litere s-au născut în acea amiază, sub privirea neprihănită a unui copil.Tot ce căutam era în noi, nu pe contur.În acea amiază, am adormit mai devreme ca niciodată. Sub adieri de mărgăritar și de fulgi mărunți, m-am ridicat spre beatitudine.