skip to main | skip to sidebar


Pagini

  • ► 2012 (3)
    • ► mai (1)
    • ► aprilie (1)
    • ► ianuarie (1)
  • ► 2011 (4)
    • ► noiembrie (1)
    • ► octombrie (1)
    • ► martie (1)
    • ► ianuarie (1)
  • ► 2010 (9)
    • ► decembrie (2)
    • ► octombrie (2)
    • ► mai (3)
    • ► ianuarie (2)
  • ▼ 2009 (12)
    • ► noiembrie (4)
    • ▼ octombrie (1)
      • unu roman
    • ► august (2)
    • ► iulie (5)

enjoy great jazz music with me

http://www.jazzradio.com/


smoothie

Nicolas Jaar Live Fall 08' by Clown and Sunset Silent Strike Featurings by Silent Strike

metamorpho[S]a

~ your dose of spiritual psychedelic ~

unu roman

30 octombrie 2009

Îmi place durerea. Nu, nu mă refer, la durerea fizică, ci la aceea a spiritului. Îmi place să mă las mistuită de emoţiile din colţul unei lacrimi. Să am impresia că nimeni nu şi-a mai însuşit suferinţa într-un mod atât de natural, că nimeni nu-şi gustă amarul lacrimilor cu atâta satisfacţie. După care, ador să mă laş înecată cu totul de această muză a mea. Îmi place să mă vicimizez, să mă plimb singură pe străzi, şi să inspir mila aceea sinceră pe care i-o împărtăşeşti unui bătrân care tremură-n noapte la colţ de bulevard. În felul asta, simt că renasc constant şi că mă iubesc tot mai mult. Nu va gândiţi că mă iubesc în felul acela narcisist, declarat în oglindă. Dimpotrivă, imaginea mea din oglindă analizată îndelung, mă întristează, mă nemulţumeşte, mă face să-mi găsesc nenumărate cusururi. Mă iubesc cum iubeşti prima zi de vară, după care te plictiseşti de atâta căldură şi sudoare, cum iubeşti mirosul bradului proaspăt adus în casă, după care încep să te enerveze crengile-i ofilite.

Cândva, credeam în iubirea absolută. Între timp, mi-am dat seama că e doar o aberație idealistă care oricum nu mi-ar aduce satisfacția deplină. Ce sens are dragostea fără pic de îndoială, de întuneric? Ei bine pentru mine n-are. Poate ar avea, dar din moment ce eu n-o pot simți altfel, mă mint că aceasta este singura poteca de urmat.

Toată viața am avut impresia că joc într-o piesă de teatru. Mă mișc cu o fluiditate studiată, aștept să primesc reacții, să fiu băgată în seamă, să fiu huiduită. Toate îmi creează, deopotrivă, aceeași satisfacție. Sunt seri în care stau cocoțată pe geam și cred cu tărie că, vorbind ușor spre cer, tu mă auzi, oriunde ai fi. Poate că vărs și câte o lacrimă,două, de dragul piesei și-al spectatorului. Firește, nu știu să joc, nu sunt un actor bun, sunt chiar stângaci. Dar mă încălzește ideea că pot oricând să părăsesc scena, și să invoc proastele mele aptitudini de actor, în caz că-mi ratez vreo frântură din viață. Și mai ales, pentru că atunci când voi muri, nu va însemna că am plecat de tot. Ci doar că stau în spatele cortinei, jucând un alt rol.

Mâzgălit de Sad-eyed Lady of the Lowlands la 08:52  

Chei lacrima, rol, vara

0 tripuri:

Trimiteți un comentariu

Trimiteți un comentariu

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire
Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

mi Blogz

  • Aluziv⓲ (optâşpe)
    Acum 12 ani
  • dilematica
    Despre familie si „alti demoni”
    Acum 8 ani
  • GARAJUL
  • mauVErt
    Conscious is the new cool!
    Acum 8 ani
  • si nu e ea de vina

eu

Fotografia mea
Sad-eyed Lady of the Lowlands
Vizualizați profilul meu complet

cauta prin pixeli


Blog Design by Gisele Jaquenod | Distributed by Deluxe Templates

Work under CC License

Creative Commons License