yo soy ávido como una flor carnívora

Băltește siropul. Se leagănă cîntecele. Colcăie florile. Adorm degetele. Se zbat pleoapele. Mănînca speranțele. Se-afundă unghiile. Tresar firele. Păcălesc sfîrcurile. Trișează anii. Se schimbă bucuriile. Înșeală micșunelele. Se topesc firele. Dispar lumînările. Dansează atomii. Mint verile. Iubesc copacii. Îmbată ceaiurile. Mișună literele. Otrăvesc trotuarele. Zîmbesc leagănele. Facinează nopțile. Se sparg farfuriile. Îngheață hainele. Pleacă pietrele. Se zgăiesc oglinzile. Zgîrie mărgăritarul. Se excită cosmosul. Plîng unii. Rîd alții. Ghicesc lenjeriile. Mîzgălesc ramele. Se lungesc nasturii. Cîntă semafoarele. Adorm urechile. Beau mesele. Înghit tablourile. Dansează cărțile. Blesteamă ura. Zvîcnesc căzile. Pîlpîie mările. Întîrzie picioarele. Se înalță pîinile. Înving liniile. Se-mbată copiii. Se lungesc acele. Pleznesc insomniile. Tresar iasomiile. Cred apele. Se-nfruptă penele.

cel mai mare divizor comun

Nu mă întrebasem niciodată cum este să dormi cu un flamingo roz în brațe. Nu mă întrebasem, deci nu voiam să aflu. Nici nu mă gîndeam să aflu. Însă, am aflat într-o seară extrem de lungă, taman cînd eu căutam un băiat pe nume Somn, cum este să dormi cu un flamingo în brațe. Stăteam în pat de mai mult de 3 ore, zbătînd din pleoape, încercînd să mă contopesc cu Somn, cînd am simțit o prezență încolăcită în brațele mele. Deschid ochii, iar în față mi se coase un cioc de flamingo, dintr-o cută de pilotă. “Ah, ce bine că e un flamingo, n-am de ce să mă sperii. Un flamingo n-are cum să-mi facă rău!”, mi-am zis, mulțumind în gînd subconștientului meu că n-a mai creat cine știe ce dihănii.

Abia ce mă încălzisem cu aripile noului poposit în camera, cînd aud ceva rostogolindu-se sus pe etajeră. Una dintre jucăriile-mi de pluș se transformase într-un cap de om. Un cap de om dintr-un material spongios, dar greu, negru, însă bine conturat în întunericul camerei. Un cap de om se rostogolește pe etajeră. Prea puțin normal, ar spune unii. Nefolositor, aș spune eu. Și-atîta mi-a trebuit, să vad capul de pe etajeră. Au urmat sute de fețe 2D, ce rulau repetitiv pe o peliculă luminată disco, printre care treceam, care mă invadau,ma priveau obsesiv, și ce se hrăneau cu grame de intimitate. Nu reușeam să-l găsesc pe Somn, iar privirile capetelor de carton, și muzica ce le însoțea întoarcerea mecanică, îmi scuturau de pleoape, dăruindu-le voință proprie. O voință cu mîini puternice, dure, ce-mi trăgea după ea arcada, fruntea și concentrarea.

Este clar. În tot acest întuneric de 5 metri pătrați nu sunt singură. Am în brațe un flamingo. Pe etajeră se rostogolește un cap singuratic. Lîngă șevalet e anonimul numărul 1. Pe colțul mesei stă, bălăngănind din picioare, anonimul numărul 2. În scaun se învîrte anonimul numărul 3. Și tot așa, cîte locuri de stat, atîtea suflete de agățat. Cîte obiceiuri, atîtea răzvrătiri. Cîte dorințe am în comun cu toate prezențele din camera mea. Cîte temeri. “Dar de ce ne-au aruncat pe toți aici, la mine în cameră?”, m-am întrebat. Răspunsul a căzut direct din tavan în organul care “crede că” și “știe sigur că”: “Da, exact!!! În cameră am fost aruncați mulți, toți laolaltă, însă fiecare cu gaura lui neagră.” Și, de atunci, așa trăim. Uneori ne mai punem întrebări. Dar, în mare parte, doar trăim.

punctul, greierul si linia

Un greier. Unul singur. Uneori albastru, uneori străveziu, uneori roșu. Stătea pe un șevalet acoperit de eșarfe. Bineînțeles că și-n viața greierului, existau frânturi din material maleabil numite generic „zile”. O zi pe șevalet nu era ca cealaltă zi pe șevalet, doar pentru faptul că era o altă zi. Printre zilele care se scurgeau sfios, diferit numerotate, erau acele zile numite generic „speciale”. În acele zile „speciale”, greierul cobora de pe șevalet și-și vâra picioarele-n oja moțăindă de pe noptieră. Erau milioane de culori îngrămădite-n câteva fire numite generic „picioare”. Cu timpul, zilele „speciale” deveneau zile diferit numerotate, iar pașii prin covor, pe scara blocului, pe străzi, prin scorburi și astre, deveneau o necesitate.

Erau miliarde de puncte colorate prin oraș. Păreau urmele unui ac sângerând multicolor. Păreau fără noimă, netrasate, însă faceau din purici înțepător mirositori constelația unei vieți. Cu-o mână întrupată-ntr-o rază de soare, țin creta măiastră ce-mi dă ascultare. Din punct până-n punct cu fior o ghidez, că-i fraged scenariul ce îl asamblez.

Prin covor, prin scări, pe astre și prin scorburi, dihănii felurite, care de care mai încovoiate, săreau în calea greierului și-l înghițeau. În stomacul lor, greierul desena cu ojă pe interiorul pereților de gumă. Și-i gâdila frântura de vietate, de-l vomitau dihăniile în buchetele de iarbă de la marginea grădinilor.

Întors pe șevaletul cu multe eșarfe, greierul stătea. Uneori, i se făcea dor de dihănii, de verdeață, de asfalt și de cretă, dar se mulțumea gândindu-se că-și poate înmuia picioarele-n ojă moțăindă de pe noptieră.

Chintă royală

La colț de gură

Stă-o barbă sură;

La cotitură,

O nervură.

De zel, de dor, de-amor,

Te-am așteptat.

Mândria e-acum pe coridor

Se joacă-n ițele unui mosor.

Și dacă-ai fi venit,

Din sticlă m-aș fi ivit,

În ciob aș fi lăsat

Minciuna de primat.

Picioare-n cuburi de pământ;

Ce avânt!

Picioare-n cuburi de piatră,

Kintă royală și greață.

Subliminal. Subconştient. Subway.

Cele mai triste sunt zilele în care nu ma regăsesc în ochii nimănui. Atîtea paravane de sticlă. Atîtea convingeri ce nu durează mai mult decît ţi-a luat să le asimilezi. Atîtea gene încărcate ce cad şi acoperă loialitatea. Atîţia irişi aţintiţi spre interesul de sine, spre potul nemeritat. Caut priviri ce au deschiderea şi umanitatea în raza de acţiune.

Cînd ajung acasă, mă simt murdară. Am atins amprentele prea multor mîini, am respirat aerul prea multor plămîni, am împărţit culorile naturii cu prea mulţi ochi. Mă pierd, mă arunc şi mă delas de mine. Mă multiplic în mine. În fiecare zi nasc un sine fals. Atîtea gînduri, atîtea strîngeri de inimă, pe atîtea zîmbete şi minciuni. Nu mai ştiu de unde vin şi unde mă duc. Mă pierd într-un metrou către Preciziei şi mă regăsesc în braţele tale. Mă pierd în braţele tale şi mă regăsesc într-o lume de catifea, scăldată-n apus şi fum. Mă pierd ... şi mă regăsesc în leagănul copilăriei. Mă pierd în leagănul copilăriei şi mă regăsesc într-un leagăn al aşteptării. Îmi bălăngăn picioarele, aşteptînd un lucru măreţ. Aşteptînd marea dragoste. Marea revelaţie. Marea regăsire. Urăsc deciziile.

Mi se lichefiază picioarele. Las în urmă picături de suflet cauterizat. Scutur mîna şi stropesc cu apă de ploaie. Ploaia vorbeşte. Îmi spune că odată ne vom contopi în armonie. Într-un bine pe care numai noi două l-am înţelege. Îmi mai spune că dragostea nu se găseşte într-un cartonaş aşezat sub limbă. Şi că sufletul meu mă iartă pentru toate momentele în care mi-am ascultat mintea.

Astăzi mi-am petrecut jumătate de zi trîntita pe divan. Am stat ţîfnoasă, îmbracată cu noua rochie de la papa. Şi toate astea pentru că el nu a trecut să mă viziteze. Mi-a atît de drag de el! Este ca o rază de primăvară, îmbietoare şi caldă, ce-i face pe toţi ai casei să rîdă cu toata inima. Papa mi l-a promis de soţ.

Am să-ţi mărturisesc ceva: astăzi, pe la amiază, am dansat jumătate de ceas cu mâinile în aer, petrecute pe după un trup imaginar. Zîmbeam ca prostuţa, în timp ce mă admiram în oglinda din colţul camerei. Mi-am pus mănuşile din dantelă albă, perlele, şi mi-am strîns părul cu o panglică de satin. Mă roteam ca o bezmetică, şi îmi mîngîiam chipul cum numai el ştie să o facă. Ai să rîzi de mine, dar cred că încep să iubesc pentru prima dată.

În rest, a venit tanti Olga pentru lecţiile de pian. Nu îmi imaginez vreo zi fără clapele pianului, fără imaginea degetelor mele cîntîndu-mi povestea pe note sublime. Iar tanti Olga mi-a ascultat sunetul de amor în timp ce mînca dulceaţa de afine. Parcă era mai frumoasă şi mai răbdătoare ca niciodată, aşa îmi venea să o pup cu drag.

Viaţă în casă e tihnită, aşa cum o ştii. Am impresia că maman și papa se iubesc tot mai mult pe zi ce trece, și asta mă face nespus de fericită. După lecțiile de pian, ne-am strîns cu toții la masă, iar papa ne-a povestit că s-a deschis un nou salon de dans în centru. Cred că mi-au sclipit ochii doar la auzul unei seri de dans, iar papa mi-a surprins privirea, în timp ce îşi răsucea mustaţa. “Unde ţi-e junele, mademoiselle? Iar umblă cu hîrtii, negoţuri şi lipseşte de la masă?”. M-am înroşit toată şi i-am zis că umblă cu rost, umblă pentru viitorul nostru. Papa a ris cu blîndeţe, după care m-a pupat pe frunte. Vai, ce-i mai place să mă necăjească!

Văd că amurgul de mai se lasă așteptat. Atît am avut să-ți povestesc pe astăzi, dragă jurnal.

Sărutări,

Silvie

real + ita + ceai

Nu mi-a plăcut niciodată conceptul de realitate. Poate pentru că nu-l înțeleg. Aici, în lumea reală, lumea n-ar trebui să întîrzie la ședințe, trăiește în cubulețe numite case, și uneori transformă o caisă fără sîmburi în 300 de calorii. Care este iluzia dintre un scaun imaginat cu ochii închiși și scaunul pe care stai la birou? Aruncă un chibrit la piciorul scaunului din fața ta, și din el va rămîne doar scrum. E de ajuns să strănuți și scaunul tău se va împrăștia în neant. Ca să ai, nu trebuie neapărat să se vadă, nu trebuie neapărat “să pui mîna”.

Realitatea voastra e compusă din tablă, asfalt și fețe de pernă. E strict delimitată în formă și context. Eu nu am realitate. Nu vreau să o am. Eu am trăiri ce se curbeaza pe gene, idei revelatoare pe care le uit într-o oră, chei deschizatoare de concepții pe care le descopăr cînd mi se arată muze. Nu-mi țin realitatea în palmă, nu o cîntăresc, nu o estimez în cifre. Vreau să trăiesc într-un loc fara nume, să uit unde merg și să nu știu unde voi ajunge. Nimic „nu trebuie”. Chioșcul de la colțul blocului nu este un pion al vieții tale, hainele nu te ajută să-ți povestești viața cu gura drăgăstoasă a unui copil. Tot ce este real în mine este sufletul meu. Între energie și impulsuri îmi duc viața, în ritmul vîscos al sîngelui. Nu vreau să am sfîrșit și sunt sigură că nu am avut nici început. Am avut doar conștientizarea unei alte localizări de vibrații.

Ce era realitatea voastră înainte de a exista? Un concept. Un pumn de cocă. Un bulb într-o minte ce credea în ceva ce nu se vede cu ochiul liber. Nu vreau să cred în ideile altora. Vreau să fiu într-atît de egoistă încît să știu că eu văd altfel aleea dintr-un parc pe care se plimbă 1000 de oameni pe zi. Că eu văd altfel aglomerația, că simt altfel pîrîitul buzelor, pîlpîitul coapselor. Eu chiar cred că ai o privire aparte numai și numai pentru mine.

Eu nu știu dacă sunt cea din oglindă, nu știu dacă sunt cea din ochii tăi, nu știu dacă sunt cea din mintea mea, nu știu dacă sunt cea din poze. Eu nici măcar nu știu dacă tu îmi auzi vocea la fel cum mi-o aude mama. Și atunci, ce rost își mai are “realitatea”?

Visele ne arată că viața se continuă și cu ochii închiși.

M-ai vrea? - continuare

Îmi arcuiesc spatele sub atingerea degetelor tale. Începi să te pierzi în mine, proptindu-te cu mâinile de sânii mei perfect rotunzi. Îmi mângai sfârcurile de copilă, atât de fragede și neațâțate. Nu trece mult timp, iar ritmul penetrării se mărește aducând cu el miros de piersică răscoaptă. Te încordezi din ce în ce mai tare și încerci să mă tragi și pe mine în joc înfigându-mi mâna în păr. Cel mai rău îmi pare că nu te pot vedea, că nu-ți pot vedea fruntea transpirată, brațele invadate de vinișoare verzui, coapsele depărtate umflate de masculinitate. Nici nu apuc să termin proiecția coapselor tale în minte, căci începi să îți înfășori palma în părul meu și să tragi cu putere. Îmi simt scalpul depărtându-se, firele de păr încolăcindu-se pe degetele tale. Jumătate de corp mi-e copleșit de durere, în timp ce cealaltă jumătate se scaldă în valuri de vibrații. Taie-mă în două! Gem de durere, iar asta te întărâtă să mă pleznești pe spate. Pentru câteva clipe tresar de teamă. Îmi simți lașitatea și începi să mă lovești prin mișcari animalice de bazin, prin palme grele în care îți scuipi salivă. Pe degetele de la picioare mi se strânge un strat subțire de vopsea proaspăt râcâită de pe pereți. Subjugă-mă! Mă lovești de-a binelea, cu ambele măini, pe unde apuci. În intuneric, aud acum râsu-ți batjocoritor . Eman căldură, sudoare, miros de disperare în timp ce tu mă penetrezi zvâcnind. Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai tare și mai adânc. Mă trec zeci de ape și îmi curbez corpul ca și cum mi-ai fi smuls coloana vertebrala și ai fi aruncat-o pe jos. Încep să urlu și să tremur, iar tu, cotropitor, îmi înfigi mâna stângă în gât, ținându-mi în ham orgasmul. Nu mai știu unde îmi sunt mâinile, unde mi-e scalpul, unde mi-e inocența. Tu, în schimb, mă smucești cu fața spre tine și începi să îmi sugi sudoarea de pe săni. După care, mi-o scuipi pe față și mă îmbrâncești pe jos. Cad ca o vază aruncată cu ură într-un perete. Te tolănești ușor lângă mine și mă săruți pe frunte.

suculent

Pășesc agale spre bucătarie.Îmi trec mâna prin par, după care îmi miros degetele. Parfum de păr, de sebum de sex. Deschid ușa. Miroase a plăcintă de mere. Îmi frec mainile una de alta, încercînd să mă încălzesc. Printre clipiri greoaie caut cu privirea d’ale gurii. Mă așez pe scaunul de lîngă calorifer. Mă chircesc pe scaun, atingând cu coloana elemenții bocnă. La o aruncătură de dres, fixez bolul cu fructe. Mă ridic alene, iau un cuțit, și pierd cinci minute pînă să aleg între o banană, un kiwi și un măr bot de iepure. Aleg kiwiul. Îl pipăi timp de cîteva clipiri, înfigînd unghia de la arătător ici-colo. Coaja cu țepi minusculi are acum crestături în formă de stele făcute de un om care nu se gîndește la nimic. Decojesc prost kiwiul, și ma ridic să-l spăl de țepii rașchetați de lamă și prinși în zeama verzuie. Mă așez din nou pe scaunul de pe calorifer. Mi-a venit apă în gură. Mușc avid din fruct, zoindu-mă la gură. Mai mușc o dată, după care troznesc semințele purici în dinți. Mai mușc o dată, aproape lingînd fructul, plimbându-mi buzele pline peste kiwiul umed. O picătură de zeamă acră îmi cade pe piept. Se prelinge sub maiou, croindu-și drum printre sîni. Sînii salută picătura lipicioasă, strîngîndu-și sfîrcurile a plăcere. Îmi ling degetele, după care îmi trec mîna prin păr.Mă uit din nou spre bolul cu fructe. Acum fixez banana. Mi-e dor de tine.