Subliminal. Subconştient. Subway.

Cele mai triste sunt zilele în care nu ma regăsesc în ochii nimănui. Atîtea paravane de sticlă. Atîtea convingeri ce nu durează mai mult decît ţi-a luat să le asimilezi. Atîtea gene încărcate ce cad şi acoperă loialitatea. Atîţia irişi aţintiţi spre interesul de sine, spre potul nemeritat. Caut priviri ce au deschiderea şi umanitatea în raza de acţiune.

Cînd ajung acasă, mă simt murdară. Am atins amprentele prea multor mîini, am respirat aerul prea multor plămîni, am împărţit culorile naturii cu prea mulţi ochi. Mă pierd, mă arunc şi mă delas de mine. Mă multiplic în mine. În fiecare zi nasc un sine fals. Atîtea gînduri, atîtea strîngeri de inimă, pe atîtea zîmbete şi minciuni. Nu mai ştiu de unde vin şi unde mă duc. Mă pierd într-un metrou către Preciziei şi mă regăsesc în braţele tale. Mă pierd în braţele tale şi mă regăsesc într-o lume de catifea, scăldată-n apus şi fum. Mă pierd ... şi mă regăsesc în leagănul copilăriei. Mă pierd în leagănul copilăriei şi mă regăsesc într-un leagăn al aşteptării. Îmi bălăngăn picioarele, aşteptînd un lucru măreţ. Aşteptînd marea dragoste. Marea revelaţie. Marea regăsire. Urăsc deciziile.

Mi se lichefiază picioarele. Las în urmă picături de suflet cauterizat. Scutur mîna şi stropesc cu apă de ploaie. Ploaia vorbeşte. Îmi spune că odată ne vom contopi în armonie. Într-un bine pe care numai noi două l-am înţelege. Îmi mai spune că dragostea nu se găseşte într-un cartonaş aşezat sub limbă. Şi că sufletul meu mă iartă pentru toate momentele în care mi-am ascultat mintea.