Nu mi-a plăcut niciodată conceptul de realitate. Poate pentru că nu-l înțeleg. Aici, în lumea reală, lumea n-ar trebui să întîrzie la ședințe, trăiește în cubulețe numite case, și uneori transformă o caisă fără sîmburi în 300 de calorii. Care este iluzia dintre un scaun imaginat cu ochii închiși și scaunul pe care stai la birou? Aruncă un chibrit la piciorul scaunului din fața ta, și din el va rămîne doar scrum. E de ajuns să strănuți și scaunul tău se va împrăștia în neant. Ca să ai, nu trebuie neapărat să se vadă, nu trebuie neapărat “să pui mîna”.
Realitatea voastra e compusă din tablă, asfalt și fețe de pernă. E strict delimitată în formă și context. Eu nu am realitate. Nu vreau să o am. Eu am trăiri ce se curbeaza pe gene, idei revelatoare pe care le uit într-o oră, chei deschizatoare de concepții pe care le descopăr cînd mi se arată muze. Nu-mi țin realitatea în palmă, nu o cîntăresc, nu o estimez în cifre. Vreau să trăiesc într-un loc fara nume, să uit unde merg și să nu știu unde voi ajunge. Nimic „nu trebuie”. Chioșcul de la colțul blocului nu este un pion al vieții tale, hainele nu te ajută să-ți povestești viața cu gura drăgăstoasă a unui copil. Tot ce este real în mine este sufletul meu. Între energie și impulsuri îmi duc viața, în ritmul vîscos al sîngelui. Nu vreau să am sfîrșit și sunt sigură că nu am avut nici început. Am avut doar conștientizarea unei alte localizări de vibrații.
Ce era realitatea voastră înainte de a exista? Un concept. Un pumn de cocă. Un bulb într-o minte ce credea în ceva ce nu se vede cu ochiul liber. Nu vreau să cred în ideile altora. Vreau să fiu într-atît de egoistă încît să știu că eu văd altfel aleea dintr-un parc pe care se plimbă 1000 de oameni pe zi. Că eu văd altfel aglomerația, că simt altfel pîrîitul buzelor, pîlpîitul coapselor. Eu chiar cred că ai o privire aparte numai și numai pentru mine.
Eu nu știu dacă sunt cea din oglindă, nu știu dacă sunt cea din ochii tăi, nu știu dacă sunt cea din mintea mea, nu știu dacă sunt cea din poze. Eu nici măcar nu știu dacă tu îmi auzi vocea la fel cum mi-o aude mama. Și atunci, ce rost își mai are “realitatea”?
Visele ne arată că viața se continuă și cu ochii închiși.
1 tripuri:
Realitatea ne tine oarecum inclestati aici, intr-un spatiu limitat, "real", sa nu cumva sa ne pierdem in extensiile viselor, probabil, sa nu cumva sa alunecam in fantezie, in taramuri pe care oricum nu le putem cuprinde intru totul. "Suntem doar oameni", dar tocmai asta ne iarta dorinta de a nu accepta doar realitatea fixa si de a muta, pana la urma, muntii din loc. Si ar mai fi multe de zis, dar trebuie sa continui Idiotul.
Trimiteți un comentariu