Subliminal. Subconştient. Subway.

Cele mai triste sunt zilele în care nu ma regăsesc în ochii nimănui. Atîtea paravane de sticlă. Atîtea convingeri ce nu durează mai mult decît ţi-a luat să le asimilezi. Atîtea gene încărcate ce cad şi acoperă loialitatea. Atîţia irişi aţintiţi spre interesul de sine, spre potul nemeritat. Caut priviri ce au deschiderea şi umanitatea în raza de acţiune.

Cînd ajung acasă, mă simt murdară. Am atins amprentele prea multor mîini, am respirat aerul prea multor plămîni, am împărţit culorile naturii cu prea mulţi ochi. Mă pierd, mă arunc şi mă delas de mine. Mă multiplic în mine. În fiecare zi nasc un sine fals. Atîtea gînduri, atîtea strîngeri de inimă, pe atîtea zîmbete şi minciuni. Nu mai ştiu de unde vin şi unde mă duc. Mă pierd într-un metrou către Preciziei şi mă regăsesc în braţele tale. Mă pierd în braţele tale şi mă regăsesc într-o lume de catifea, scăldată-n apus şi fum. Mă pierd ... şi mă regăsesc în leagănul copilăriei. Mă pierd în leagănul copilăriei şi mă regăsesc într-un leagăn al aşteptării. Îmi bălăngăn picioarele, aşteptînd un lucru măreţ. Aşteptînd marea dragoste. Marea revelaţie. Marea regăsire. Urăsc deciziile.

Mi se lichefiază picioarele. Las în urmă picături de suflet cauterizat. Scutur mîna şi stropesc cu apă de ploaie. Ploaia vorbeşte. Îmi spune că odată ne vom contopi în armonie. Într-un bine pe care numai noi două l-am înţelege. Îmi mai spune că dragostea nu se găseşte într-un cartonaş aşezat sub limbă. Şi că sufletul meu mă iartă pentru toate momentele în care mi-am ascultat mintea.

Astăzi mi-am petrecut jumătate de zi trîntita pe divan. Am stat ţîfnoasă, îmbracată cu noua rochie de la papa. Şi toate astea pentru că el nu a trecut să mă viziteze. Mi-a atît de drag de el! Este ca o rază de primăvară, îmbietoare şi caldă, ce-i face pe toţi ai casei să rîdă cu toata inima. Papa mi l-a promis de soţ.

Am să-ţi mărturisesc ceva: astăzi, pe la amiază, am dansat jumătate de ceas cu mâinile în aer, petrecute pe după un trup imaginar. Zîmbeam ca prostuţa, în timp ce mă admiram în oglinda din colţul camerei. Mi-am pus mănuşile din dantelă albă, perlele, şi mi-am strîns părul cu o panglică de satin. Mă roteam ca o bezmetică, şi îmi mîngîiam chipul cum numai el ştie să o facă. Ai să rîzi de mine, dar cred că încep să iubesc pentru prima dată.

În rest, a venit tanti Olga pentru lecţiile de pian. Nu îmi imaginez vreo zi fără clapele pianului, fără imaginea degetelor mele cîntîndu-mi povestea pe note sublime. Iar tanti Olga mi-a ascultat sunetul de amor în timp ce mînca dulceaţa de afine. Parcă era mai frumoasă şi mai răbdătoare ca niciodată, aşa îmi venea să o pup cu drag.

Viaţă în casă e tihnită, aşa cum o ştii. Am impresia că maman și papa se iubesc tot mai mult pe zi ce trece, și asta mă face nespus de fericită. După lecțiile de pian, ne-am strîns cu toții la masă, iar papa ne-a povestit că s-a deschis un nou salon de dans în centru. Cred că mi-au sclipit ochii doar la auzul unei seri de dans, iar papa mi-a surprins privirea, în timp ce îşi răsucea mustaţa. “Unde ţi-e junele, mademoiselle? Iar umblă cu hîrtii, negoţuri şi lipseşte de la masă?”. M-am înroşit toată şi i-am zis că umblă cu rost, umblă pentru viitorul nostru. Papa a ris cu blîndeţe, după care m-a pupat pe frunte. Vai, ce-i mai place să mă necăjească!

Văd că amurgul de mai se lasă așteptat. Atît am avut să-ți povestesc pe astăzi, dragă jurnal.

Sărutări,

Silvie

real + ita + ceai

Nu mi-a plăcut niciodată conceptul de realitate. Poate pentru că nu-l înțeleg. Aici, în lumea reală, lumea n-ar trebui să întîrzie la ședințe, trăiește în cubulețe numite case, și uneori transformă o caisă fără sîmburi în 300 de calorii. Care este iluzia dintre un scaun imaginat cu ochii închiși și scaunul pe care stai la birou? Aruncă un chibrit la piciorul scaunului din fața ta, și din el va rămîne doar scrum. E de ajuns să strănuți și scaunul tău se va împrăștia în neant. Ca să ai, nu trebuie neapărat să se vadă, nu trebuie neapărat “să pui mîna”.

Realitatea voastra e compusă din tablă, asfalt și fețe de pernă. E strict delimitată în formă și context. Eu nu am realitate. Nu vreau să o am. Eu am trăiri ce se curbeaza pe gene, idei revelatoare pe care le uit într-o oră, chei deschizatoare de concepții pe care le descopăr cînd mi se arată muze. Nu-mi țin realitatea în palmă, nu o cîntăresc, nu o estimez în cifre. Vreau să trăiesc într-un loc fara nume, să uit unde merg și să nu știu unde voi ajunge. Nimic „nu trebuie”. Chioșcul de la colțul blocului nu este un pion al vieții tale, hainele nu te ajută să-ți povestești viața cu gura drăgăstoasă a unui copil. Tot ce este real în mine este sufletul meu. Între energie și impulsuri îmi duc viața, în ritmul vîscos al sîngelui. Nu vreau să am sfîrșit și sunt sigură că nu am avut nici început. Am avut doar conștientizarea unei alte localizări de vibrații.

Ce era realitatea voastră înainte de a exista? Un concept. Un pumn de cocă. Un bulb într-o minte ce credea în ceva ce nu se vede cu ochiul liber. Nu vreau să cred în ideile altora. Vreau să fiu într-atît de egoistă încît să știu că eu văd altfel aleea dintr-un parc pe care se plimbă 1000 de oameni pe zi. Că eu văd altfel aglomerația, că simt altfel pîrîitul buzelor, pîlpîitul coapselor. Eu chiar cred că ai o privire aparte numai și numai pentru mine.

Eu nu știu dacă sunt cea din oglindă, nu știu dacă sunt cea din ochii tăi, nu știu dacă sunt cea din mintea mea, nu știu dacă sunt cea din poze. Eu nici măcar nu știu dacă tu îmi auzi vocea la fel cum mi-o aude mama. Și atunci, ce rost își mai are “realitatea”?

Visele ne arată că viața se continuă și cu ochii închiși.